Mario Luzi, marele poet florentin în traducerea lui

Mario Luzi, marele poet florentin în traducerea lui Geo Vasile
Prezentăm, în traducerea lui Geo Vasile, un grupaj de versuri semnate
de marele poet florentin Mario Luzi. „Exegeza italiană îl consideră pe
Mario Luzi (1914-2005) – notează criticul – una din culmile poezie
creştine europene, care nu pregetă să-şi formuleze Crezul: Am trăit
creştinismul ca pe o cale de cercetare, de perfectibilitate. Evanghelia
este un deşteptător ce nu te lasă niciodată să tânjeşti. Poetul este
exploratorul, ascetul cuvântului inspirat, generator de prevestiri vitale şi
receptacul de mesaje profetice, menit a contracara marea de vorbe gata
să ne afunde”.
Vieţii
Prieteni, ne-aşteaptă o barcă, iat-o se clatină
în lumina unde cerul se-ncovoaie
şi se-atinge de mare,
zboară făpturi desperate de a iubi
chipul lui Dumnezeu cald de speranţă
deasupra dedesubt căutând
mângâiere oricât ar fi departele de tainic
şi plâng: noi suntem pe pământ
dar am putea-ntr-o bună zi să ne desprindem
şi-n fine să ne plecăm duioşi la sânul Lui
ca rozele pe zidurile străzilor înmiresmate
stârnind copilul care le vrea întinzând mâna.
Prieteni, din barca se zăreşte lumea
şi-n ea un adevăr care porneşte
curajos, un oftat adânc
de la vărsare până la izvoare:
Sfânta Fecioară ce cu ochi străvezii
coboară molcom spre cei în agonie,
culege cumulul vieţii, durerile
dorinţele ascunse ani în şir pe faţa asudată.
Fete la ferestrele-nnegrite
cu privirile către munţi
nu au răbdare pân’ la capăt s-aştepte viitorul.
În încăperi vocea maternă
fără obârşii şi fără afund se-ntrece
cu tăcerea pământului, desfătare
şi totul pare din ea să se nască.
Alla vita
Amici ci aspetta una barca e dondola
nella luce ove il cielo s’inarca
e tocca il mare,
volano creature pazze ad amare
il viso d’Iddio caldo di speranza
in alto in basso cercando
affetto in ogni occulta distanza
e piangendo: noi siamo in terra
ma ci potremo un giorno librare
esilmente piegare sul seno divino
come rose dai muri nelle strade odorose
sul bimbo che le chiede senza voce.
Amici dalla barca si vede il mondo
e in lui una verità che procede
intrepida, un sospiro profondo
dalle foci alle sorgenti;
la Madonna dagli occhi trasparenti
scende adagio incontro ai morenti,
raccoglie il cumulo della vita, i dolori
le voglie segrete da anni sulla faccia inumidita.
Le ragazze alla finestra annerita
con lo sguardo verso i monti
non sanno finire d’aspettare l’avvenire.
Nelle stanze la voce materna
senza origine, senza profondità s’alterna
col silenzio della terra, è bella
e tutto par nato da quella.
Natură
Pământul şi în armonie cu el marea
şi deasupra pretutindeni o mare mai voioasă
graţie flăcării iuţi a vrăbiilor
şi calea
odihnitoarei luni şi a somnului
tandrelor trupuri întredeschise vieţii
şi morţii pe un câmp;
şi graţie acelor glasuri care coboară
trecând prin uşi misterioase şi sar
asupra noastră precum păsări nebune
să se-ntoarcă peste insulele obârşiei
cântând: aici se pregăteşte
un culcuş de purpură şi un cântec de leagăn
pentru cel ce n-a putut să doarmă
atât de dură era piatra,
atât de tăioasă iubirea.
Natura
La terra e a lei concorde il mare
e sopra ovunque un mare più giocondo
per la veloce fiamma dei passeri
e la via
della riposante luna e del sonno
dei dolci corpi socchiusi alla vita
e alla morte su un campo;
e per quelle voci che scendono
sfuggendo a misteriose porte e balzano
sopra noi come uccelli folli di tornare
sopra le isole originali cantando:
qui si prepara
un giaciglio di porpora e un canto che culla
per chi non ha potuto dormire
sì dura era la pietra,
sì acuminato l'amore.
Ivoriu
Grăieşte chiparosul echinocţiului, neînţeles
copil al muntelui exultă căpriorul,
în adânc de izvoare coamele roşii
de săruturi domol iepele-şi spală.
La vale de păduri aburoase imense
se-avântă fluviile de-a lungul sublimelor
oraşe, ca şi cum ar visa înaintează
afectuoase vele spre Olimpia.
Vor da fuga pe căile Orientului, înţesate,
fecioare primenite de vânt iar din pieţele
sărat-amare vor privi bucuroase lumea-n ochi.
Dar unde va mai fi sorgintea vieţii mele
acum că-nfrigurata iubire a murit?
Siluiau trandafirii orizontul,
şovăielnice oraşe se rânduiau în cer
presărate cu grădini covârşitoare,
glasul ei în văzduh era ca o stâncă
pustie şi văduvită de flori.
Avorio
Parla il cipresso equinoziale, oscuro
e montuoso esulta il capriolo,
dentro le fonti rosse le criniere
dai baci adagio lavan le cavalle.
Giù da foreste vaporose immensi
alle eccelse città battono i fiumi
lungamente, si muovono in un sogno
affettuose vele verso Olimpia.
Correranno le intense vie d'Oriente
ventilate fanciulle e dai mercati
salmastri guarderanno ilari il mondo.
Ma dove attingerò io la mia vita
ora che il tremebondo amore è morto?
Violavano le rose l'orizzonte,
esitanti città stavano in cielo
asperse di giardini tormentosi,
la sua voce nell'aria era una roccia
deserta e incolmabile di fiori.
(Dacă muzica e femeia iubită)
Dar tu continuă şi pierde-te, viaţă a mea,
prin roşiile oraşe ale câinilor arşiţei
încovoiaţi peste râurile arse de vânt.
Dansatoarele cutremură răsăritul
pătimaş, răspândesc metalele
soarelui aprigele baiadere.
O vrabie afundă îşi lasă fulgii
peste golful unde am visat-o pe Georgia:
din mare (o violetă cu sufletul la gură
în amintirea albă de vestigii)
un vânt descurajat se rezema
de geamurile tale într-un fulg cenuşiu
şi dacă doreai să-l primeşti o brună
ofensată solitudine degetele mâinii tale
apăsau pe limburile-amirosind
a nesăvârşite roze ale departelui.
(Se musica è la donna amata)
Ma tu continua e perditi, mia vita,
per le rosse città dei cani afosi
convessi sopra i fiumi arsi dal vento.
Le danzatrici scuotono l'oriente
appassionato, effondono i metalli
del sole le veementi baiadere.
Un passero profondo si dispiuma
sul golfo ov'io sognai la Georgia:
dal mare (una viola trafelata
nella memoria bianca di vestigia)
un vento desolato s'appoggiava
ai tuoi vetri con una piuma grigia
e se volevi accoglierlo una bruna
solitudine offesa la tua mano
premeva nei suoi limbi odorosi
d'inattuate rose di lontano.
Nimic din ce se-ntâmplă şi nu are chip
Nimic din ce se-ntâmplă şi nu are chip
şi nimic din ce se precipită pur, nu lasă urme,
perceptibil doar milei
ca tine are-nţesul morţii.
Vântul mănos vibrează zbârcit
la geamuri, închipuie extatice prezenţe
şi un alb răsărit radiază
la răspântiile pietruite cu febră.
Din ploaia-n luminişuri candide
se-nalţă privirilor pictate-n culori felurite
blocade de aer la festive distanţe.
A apărea şi a dispărea e o himeră.
Aceasta-i ora ta, e ora-acelor regi
seismici al căror tron e mişcarea,
nesimţitori decât la frigul morţii
lăsat de ei în sânge pe neaşteptate.
Sălaşul lor fulgerător sunt câteva oglinzi
absorbite-n crepuscul, acolo se-ntâlnesc,
se recunosc într-un palpit.
Eşti sigură şi-nşelătoare, e-n zadar să te caut,
să te urmez dincolo de cetăţui,
cu turle răsfrânte-n asfalturi,
în locuri unde iubirea n-are cum să ajungă,
cu atât mai puţin uitarea de sine.
Nulla di ciò che accade e non ha volto
Nulla di ciò che accade e non ha volto
e nulla che precipiti puro, immune da traccia,
percettibile solo alla pietà
come te mi significa la morte.
Il vento ricco oscilla corrugato
sui vetri, finge estatiche presenze
e un oriente bianco s'esala
nei quadrivi di febbre lastricati.
Dalla pioggia alle candide schiarite
si levano allo sguardo variopinto
blocchi d'aria in festevoli distanze.
Apparire e sparire è una chimera.
E' questa l'ora tua, è l'ora di quei re
sismici il cui trono è il movimento,
insensibili se non al freddo di morte
che lasciano nel sangue all'improvviso.
Loro sede fulminea è qualche specchio
assorto nella sera, ivi s'incontrano,
ivi si riconoscono in un battito.
Sei certa ed ingannevole, è vano ch'io ti cerchi,
ti persegua di là dai fortilizi,
dalle guglie riflesse negli asfalti,
nei luoghi ove l'amore non può giungere
né la dimenticanza di se stessi.
Viaţă pe care n-am cutezat s-o cer şi-a fost...
Viaţă pe care n-am cutezat s-o cer şi-a fost,
blândă, nevenindu-i să creadă că a ţâşnit
din piatra nepătrunsă a timpului,
surprinsă, apoi sigură de pământ,
tu viaţă necontenită în fibrele
vibrante, încordate-n vântul nopţii...
Era, de unde-ar fi descins, un salt de ape
silenţioase, frenetice, afluenţi
ai unei febrile transparenţe de aştri
unde eram spulberat de pe o zi pe alta,
din mine în toată profunzimea mea,
şi-ngrijorarea de-a exista printre stânci
o pierdeam regăsind-o mereu neştirbită.
Timp al îngăduinţei ai venit,
zi în care mă maturizez, repetam,
şi murmură încolţirea grâului,
zumzăie mierea viitorului. Neîncetat
o tainică adiere de vânt rătăcea
printre arbori, mângâia nori şi lande;
alerga, încotro ar fi năzuit, vânt stelar,
pustiu printre primele frunze reci,
aducând cu sine o germinare obscură
în arbori, buimăcind pietre şi stele.
Cu spaima unei uşi
ce s-ar deschide sub o povară neştiută, intra
în inimă o-nvolburare de-ntâmplări,
punea-n mişcare delirul şi mila.
Imagini posibile cu mine,
paşi auziţi în vis şi urmăriţi,
se risipeau, cu ce forţă grozavă
ţi-a fost dat să descoperi, spuneam,
printre cele zadarnice forma destinată!
Această oră te clădeşte şi te năruie.
Una încă neîmblânzită, cealaltă zorea –
cu un acces de limfă stăvilită zilele
învolburate se năşteau din mine,
iuţi, până la semn umplute, anxioase,
fără vreo pavăză eram târât de ele.
Ai fost, pe cât de mult poţi cere, aievea,
disputa cu neantul se sfârşise,
plutea în aer un timp lucid şi furios,
piereai şi renăşteai necontenit,
îi simţeai puterea şi teama.
O disperare străveche descindea
din copaci, se simţea peste tâmple.
Vieţii, îi măsurai plinătatea...
Vita che non osai chiedere e fu...
Vita che non osai chiedere e fu,
mite, incredula d'essere sgorgata
dal sasso impenetrabile del tempo,
sorpresa, poi sicura della terra,
tu vita ininterrotta nelle fibre
vibranti, tese al vento della notte...
Era, donde scendesse, un salto d'acque
silenziose, frenetiche, affluenti
da una febbrile trasparenza d'astri
ove di giorno ero travolto in giorno,
da me profondamente entro di me
e l'angoscia d'esistere tra rocce
perdevo e ritrovavo sempre intatta.
Tempo di consentire sei venuto,
giorno in cui mi maturo, ripetevo,
e mormora la crescita del grano,
ronza il miele futuro. Senza pausa
una ventilazione oscura errava
tra gli alberi, sfiorava nubi e lande;
correva, ove tendesse, vento astrale,
deserto tra le prime fredde foglie,
portava una germinazione oscura
negli alberi, turbava pietre e stelle.
Con lo sgomento d'una porta
che s'apra sotto un peso ignoto, entrava
nel cuore una vertigine d'eventi,
moveva il delirio e la pietà.
Le immagini possibili di me,
passi uditi nel sogno ed inseguiti,
svanivano, con che tremenda forza
ti fu dato di cogliere, dicevo,
tra le vane la forma destinata!
Quest'ora ti edifica e ti schianta.
L'uno ancora implacato, l'altro urgeva con insulto di linfa chiusa i giorni
vorticosi nascevano da me,
rapidi, colmi fino al segno, ansiosi,
senza riparo n'ero trascinato.
Fosti, quanto puoi chiedere, reale,
la contesa col nulla era finita,
spirava un tempo lucido e furente,
senza fine perivi e rinascevi,
ne sentivi la forza e la paura.
Una disperazione antica usciva
dagli alberi, passava sulle tempie.
Vita, ne misuravi la pienezza...
Din antologia poetică italo-română
Mario Luzi, Cunoaştere prin ardoare / Conoscenza per ardore,
PrincepsEdit, Iaşi, 2010
ediţie îngrijită de Geo Vasile